Hârtia e în tendințe

Standard

Pe Roxana am cunoscut-o pe Facebook, sub pseudonimul Ichi Handmade. Un băiat îi făcea reclamă pe grupul de FB al căminului în care-mi petrec studenția de 2 ani. Imaginile colorate, cerceii de diferite măriri și modele m-au îndemnat să rămân câteva minute pe pagina ei. Ceea ce m-a intrigat a fost faptul că nu erau acei cercei din fimo cu care sunt mai mult decât familiarizată. Materialul din care erau confecționați era hârtia. Da…Cercei din hârtie. Eu am venit în Iași odată cu dezvoltarea pieței handmade. La început am fost reticentă și nu dădeam bijuteriile de aur sau argint pentru nimic în lume. La scurt timp după ce m-am instalat în cămin au început să bată pe la uși diverse domnișoare care ne întrebau dacă „Nu sunteți interesate să cumpărați bijuterii handmade?”. Au venit o dată, au venit de două ori, au început să vină săptămânal, iar eu am intrat în febra cumpărăturilor, achiziționându-mi fel de fel de cercei și inele lucrate manual. Din hârtie, însă, nu mi-am luat și chiar a fost o surpriză să văd noile tendințe în materie de podoabe.

Roxana a descoperit arta împăturirii hârtiei cu mulți ani în urmă, pe când era elevă în generală. „Descoperisem desenele animate japoneze (anime-urile) și eram fascinată de ele. Asta m-a făcut să caut informații despre Japonia și astfel m-am îndrăgostit de aceasta țară și de cultura ei”. I s-au aprins călcâiele după Origami și a apelat la profesorul Google pentru a intra în tainele artei japoneze. A participat la diferite evenimente de profil, însă în liniștea camerei de acasă a învățat cel mai bine cum să împăturească hârtia.

Origami presupune multă muncă, răbdare și concentrare. Este o formă inedită de relaxare și dezvoltare, de stimulare a creativității. „ E o formă de a mă exprima, dar și de a-mi testa răbdarea. E multă muncă, cel puțin când lucrezi la scară mică, și așa învăț să mă temperez și să termin cu succes ce am început, chiar dacă drumul nu e chiar ușor”.

Roxana e studentă în anul I la Facultatea de Comunicare. Până să ajungă să câștige bani din meseria de PR-ist, ea și-a început afacerea cu origami. „Mi-am făcut o pagină de Facebook, Ichi Handmade, unde doritorii și pasionații de origami pot achiziționa această artă în diferite forme. M-am axat în principal pe cercei origami, dar pot face și altele, la cerere. Momentan sunt încă la început, dar sper să cresc frumos.

Eu am apelat la serviciile ei. Am avut nevoie de ajutorul ei în confecționarea unor obiecte pentru un proiect de facultate, pe care, din păcate, nu-l pot dezvălui acum. Cert este că am fost mulțumită de rezultat. De cercei ce să mai zic? Sunt numai buni pentru fetele îndrăznețe și originale.

Anunțuri

Astăzi sunt futurolog

Standard

Niciodată nu mi-au plăcut întrebările de tipul „Cum te vezi peste x ani?” sau „Unde crezi că vei lucra în x ani?”. Chiar dacă vise am și poate câteva planuri în gând, mi-e că dacă le dezvălui nu se vor mai îndeplini.

Voi face, totuși, un exercițiu de teleportare în viitor și vă voi spune cum vreau să mă văd peste cinci ani:

  1. Vreau să locuiesc la casă, undeva într-un oraș liniștit.
  2. Vreau să lucrez în domeniul Relațiilor Publice (să am vreo 2 ani vechime deja) și să am un salariu decent, cât să-mi permit o excursie la munte/mare în concediul din vară.
  3. Fie că-mi place, fie că nu, vreo 2 rate tot voi avea  în bancă.
  4. Voi avea o familie frumoasă (sau voi fi în stadiul de întemeiere).
  5. Voi avea un câine, care să mă aștepe lângă ușă când voi veni de la muncă (la fel ca Hachiko).
  6. Vreau să am în parcare o mașină pentru a putea merge în weekenduri să-mi vizitez părinții.
  7. Vreau să am un acvariu cu pești.
  8. Vreau o cală albă în ghiveci, pe care să o așez pe perfazul casei mele pentru ca și trecătorii să se bucure de frumusețea ei. Și o grădiniță de flori în fața casei mai vreau.
  9. Vreau un colț de rai în care să mă relaxez în fiecare dimineață când îmi savurez cafeaua și citesc ziarul.
  10. Vreau să rămân la fel cum sunt astăzi: veselă, plină de viață, voioasă, cu ochii sclipind și cu sufletul nu foarte viciat de veninul urâcioșilor.

Peste 5 ani vă voi împărtăși în ce stadiu al împlinirii acestor aspirații am ajuns. Punct.

Trei ani prin Copou cu miros de tei

Standard

Cei trei ani de facultate au trecut cu o viteză mai mare decât cea a lui Speedy Gonzales. Îmi amintesc perfect cum m-am pregătit pentru prima zi, cea a deschiderii Anului Universitar. Cu cămașa bine călcată și cu geanta la braț am urcat bătrânul Copou, cu entuziasm și multe vise de îndeplinit. Astăzi îmi caut rochie pentru cursul de absolvire. Asta înseamnă că anii de facultate au cam trecut și mă apropii cu pași rapizi de ziua Absolvirii.

Anii de facultate au fost plini de surprize, de lacrimi și bucurii. M-a obsedat un an jumătatate întrebarea „De ce ați venit la această facultate?”.  De parcă profesorii nu erau bucuroși să ne vadă mișcându-ne prin amfiteatre. Acum cred ne duc dorul pentru că în sălile de curs doar la examene și la prezentări de proiecte reușim să ne mai vedem cu toții.

În această perioadă am cunoscut foarte mulți oameni, datorită laboratoarelor de Mass Media și a experienței Cuzanet. În primul an am făcut plimbări pe la Conservator (:>), iar anul al doilea l-am petrecut mai mult pe la Facultatea de Medicină.  În vânătoarea mea de știri am ajuns să vorbesc cu rectori, decani, prodecani, studenți, profesori, organizatori de evenimente, secretare, șefi de departamente șamd. Am participat la protestele studenților mediciniști și le-am urmărit activitatea îndeaproape. Nu a fost foarte ușor să reușesc să intru în audiență la toate persoanele enumerate, însă am învățat să primesc uși în nas, după care să revin pentru a-mi rezolva problema, am avut o răbdare de ceasornic pentru a sta la rând la secretariate și am devenit mai indiferentă la strigătele și refuzul persoanelor cu care trebuia să vorbesc.

Facultatea, însă, nu a însemnat doar studiu. Studenția mi-a adus și iubiri neîmplinite, plimbări pe străzile ieșene și în parcurile din Copou, seri pierdute la petrecerile din campus, seri dansante la Casa Vânătorului, o pereche de colege de cameră de care-mi va fi tare greu să mă despart și câțiva prieteni de nădejde, nopți pierdute în sala de lectură, mai mult de dragul băieților chipeși, decât a învățatului.

Acum că sunt la final, nu pot decât să închei acest capitol într-o notă optimistă și să sper că licența îmi va aduce note măcar la fel de bune ca în cei trei ani de studiu.

Iubire ca-n filme

Standard

Filmele ne-au făcut să visăm prea mult la lucruri ce în realitate nu se vor întâmpla. Oamenii sunt extraodinar de fericiți și trec peste orice obstacol ce le-a apărut în cale.

Doar în filme El se îndrăgostește de Ea într-un aeroport și o urmărește pentru a-i mărturisi dragostea. Doar în filme El va face orice pentru Ea și niciodată nu o va lăsa să plece. Va plânge după Ea, o va hărțui cu buchete de flori și va merge la capătul lumii să-i fie alături.

În realitate lucurile se schimbă radical și dramatic. La primul hop El dă înapoi. Prea puțini au curajul să-l sară. Așa că, dragele mele, încetați să mai visați la prinți. Nu încercați să sărutați broaște pentru că nu se transformă în prinți.

La aspectul iubire, cred ca filmul bate viața. Punct.

În spatele cortinei de la sala de împrumut- BCU Iași

Standard

După ce am citit dosarul Dimela Veche –Lectura în deplasare/ Despre bibliotecile de azi– am decis că e timpul să vă împărtășesc experiența mea ca practicant al Bibliotecii Centrale Universitate „Mihai Eminescu” din Iași.

Totul a început anul trecut pe vremea aceasta. În urma unui training pe tema „Managementul carierei” am obținut un stagiu de practică la Bibliotecă. Aceasta era șansa de a descoperi ce se ascunde în spatele punctului de împrumut. Am colindat departamente despre care până atunci nu știam nimic; nici măcar că ar exista. Ne-am aliniat în șir indian și am pornit în recunoaștere. Supravegheați îndeaproape, am pășit timid pe culoarele prea puțin vizitate de persoane externe instiuției. Am trecut pe la departamentul de achiziție, catalogare, indexare, departamentul informatic, de ziare și reviste, de cărți rare și ne-am oprit la departamentul bibliografic de unde nu am mai plecat până ce am terminat cele trei luni de practică. Am cunoscut o echipă numeroasă, cu oameni care știu foarte bine ce atribuții au.

Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut, cea mai interesantă activitate a fost cea din depozitul de cărți. Alături de ceilalți bibliotecari am căutat cărțile comandate de utilizatori. Mai mult am lucrat cu privirea, deoarece lipsa experienței nu-mi dădea voie să mă mișc printre rafturi. E un adevărat ritual să găsești o carte. E cam și cum ai căuta un ac în carul de fân. Sunt atât de multe cărți și trebuie să te miști foarte repede pentru a nu-i face pe studenții din sălile de lectură sau de la punctul de împrumut să-și piardă răbdarea. Și ca să știti și voi: cărțile sunt așezate pe rafturi mai înalte decât statura unui om, pe o lungime de 1 metru, iar căutările se fac de la stânga la dreapta, și de jos în sus. Te-am indus în eroare, însă imaginea pe care o voi realiza sper să fie mai sugestivă.

După aruncatul cu privirea în depozit, am stat câteva zile și pe la punctul de informare. Credeam că mă voi plictisi, că nimeni nu va veni să-mi ceară ajutorul, dar am constatat cu surprindere că sunt foarte mulți tineri care nu știu să folosească așa cum trebuie catalogul bibliotecii.

Ultimele zile le-am petrecut în departamentul bibliografic. Acolo am învățat cum trebuie făcută o bibliografie și am început să lucrez la bibliografia pentru lucrarea de licență. Cam asta se întâmpla acum 1 an. Astăzi stau pe scaun, în fața laptopului și completez bibliografia pentru licență.

Interviu- George Bălaiță – “ Limba este mașinăria de care se folosește scriitorul”

Standard

              Plin de viață, cu ochii râzând, scriitorul George Bălaiță încă mai crede în puterea scrisului și a prozei. Romanul “Lumea în două zile” l-a consacrat în literatură, însă asta nu îl împedică să  se  simtă, uneori, ca “Guliver în Țara Nimănui”. Viața l-a purtat pe diferite drumuri; a cochetat cu gazetăria, a fost desenator tehnic, profesor suplinitor și instructor metodist, dar întotdeauna a rămas fidel scrisului. Iubește scrisul cu toate că este “dintre cei care scriu mult, dar publică puțin”.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru scris?

Eu sunt unul dintre autorii care s-au copt târziu. Eu nu am, ca să zic așa, antecedente. Sunt autori, de plidă, care știau încă de la 5 ani că o să fie autori, apoi în timpul adolescenței, a  liceului au scris la revista școlii. Eu nu am făcut așa ceva. Dacă mă gândesc  bine totuși a fost ceva. Eu citeam de la cinci ani; am citit înainte să învăț alfabetul. În literatură nu aș putea spune cum am ajuns, nu a existat un moment clar. La inceput m-am simțit obligat, iar apoi am simțit că este ceea ce trebuie.

Unde vă găsiți sursele de inspirație atunci când vreți să scrieți?

Nu există o sursă de inspirație. Este mai mult muncă pe brânci. Inspirația vine, există , trebuie să fie un punct de plecare. Există ceva care s-ar putea numi chiar revelație, dar nu cred că poate fi determinată. Am subiecte, idei, sunt preocupat până la obsesie de un subiect și atunci desigur că trebuie să scriu. Eu sunt dintre aceia care scriu  mult și publică puțin.

Care este ”ritualul” pe care îl îndepliniți de fiecare dată când vă apucați de scris?

La mine nu există un ritual, dar cunosc anumite persoane care atunci când se așază la masa de scris au nevoie să îndeplinească un anumit plan, ceea ce mie mi se pare involuntar comic. Nu este nevoie de ceva special, eu scriu pe genunchi, pe colțul mesei. Ritualistica asta nu mă definește.

 

“Sufletul cărții este un Phoenix în sine, este partea ce renaște mereu”

Ce relație se stabilește între scriitor și opera sa?

Este o relație obsesivă, în orice caz nu poate fi altfel. Autorul se subordonează operei sale.

Au existat momente când ați vrut să renunțați la scris?

Da, au fost. Nu aș putea spune când, dar am fost de multe ori împins de o anumită forță pe care nu o știam în mine, pe care nu o puteam controla și care îmi spunea: lasă- te.

Cum va arăta viitorul cărților și a presei scrise din moment ce Internetul a devenit o bibliotecă virtuală?

Cartea nu se va pierde, cu toate că se află în dificulatate din ce în ce mai accentuată. Însă ea are forța sa proprie, forță generatoare în sine. Sufletul cărții este un Phoenix în sine, este partea ce renaște mereu. De pildă astăzi, am venit cu trenul de la București la Iași; era un tren foarte confortabil. Erau șapte persoane: trei bătrâni, așa ca mine, și patru tineri, două fete și doi băieți. Nu a pornit bine trenul că tinerii erau cu ochii în laptop, erau parcă bolnavi de microbul Internetului, iar bătrânii, ce crezi ca făceau? Vorbeau la telefon. Acest  microb ne prinde pe toți, însă cartea nu se va pierde.

 

“Mi s-a părut că aici pot să spun lucruri care în altă parte n-ar fi luate în seamă”

Ați fost membru al Comitetului Central din Partidul Comunist Român. Ce influență a avut această funcție asupra vieții dumneavoastră scriitoricești într-o perioadă în care literatura era cenzurată?

Niciuna! Trebuie să știi în esență acest lucru: dacă acest Comitet Central ar fi funcționat, ar fi însemnat ceva în primii ani după război și primii ani ai mișcării. Pe vremea când am intrat eu acolo erau oameni valoroși, oameni de toate categoriile, profesioniști de clase. Dar era ceva formal, nici măcar nu mai mergeam la ședințe. Pot să-ți spun că nu funcționa; că  era o instituție care nu exista. Hotărârile care se luau acolo erau formale, era vorbire. Hotărârile se luau sus, la nivel de conducere.

Era o instituție doar cu numele?

Da. Seamănă foarte bine, într-un fel, cu situația pe care mi-a povestit-o cineva;  în Grădina Casei Pogor, jos, a fost foarte mulți ani de zile un cimitir sovietic, de ostași ruși sovietici. Era un cimitir cu tot dichisul. Apoi s-a descoperit ca era un fals cimitir. Mi se pare o chestie grotescă. Kafka e un copilaș nevinovat. O singură femeie era îngropată acolo, murise de tifos. Și în rest nimic…Asta făcea parte însă din sistem.

V-ați gândit vreodată să plecați din România și să vă stabiliți în altă țară?

M-am gândit e un fel de-a spune. Limba este mașinăria de care se foloseșt scriitorul. Mi s-a părut că aici, în condițiile acestea, pot să spun lucruri care în altă parte n-ar fi luate în seamă. De pildă, “Lumea în două zile” este o carte ce nu putea fi scrisă în altă parte.

Cum vă raportați la România zilelor noastre?

E cam și cum n-aș fi. Și nu ma implic în nimic fiindcă ar fi pierdere de timp. Aici e o mașinărie care până la urmă se redresează, chiar dacă în timp îndelungat.  Aș putea să găsesc un ton demagogic convigător, dar nu vreau.

Ați mărturisit că l-ați văzut pe Dumnezeu în două ipostaze diferite. Vă asteptați să Îl vedeți și a treia oară?

În cartea mea de interviuri, “Câinele în lesă” o să apară răspunsul. Acolo sunt punctele mele de  vedere. Acolo exist eu mai mult decât în altă parte. Nu-mi place să vorbesc despre mine. Sunt împiedicat…

 

Interviu realizat împreună cu Simona Costin.

George Bălaiță este unul dintre prozatorii clasici ai literaturii contemporane românești. În 1967 a absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza Iași. Din 1964 este redactor, apoi redactor-șef adjunct al revistei băcăuane “Ateneu”. În 1979 se mută la București, ca secretar al Uniunii Scriitorilor. În 1980 pleacă în SUA, fiind bursier Fulbright la  Iowa University. A fost director al Editurii Cartea Românească între 1980 și 1989. I s-au acordat, printre altele, Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) și Premiul Academiei Române (1977).

Volume de povestiri:

– Călătoria (1964)

– Conversând despre Ionescu

– Întâmplări din noaptea soarelui de lapte (1968)

Romane:

– Lumea în două zile (1975)

– Ucenicul neascultător (1977)

– Nopțile unui provincial (1983)

De ce școala trebuie să fie altfel?

Standard

Astăzi am avut o zi încărcată. Peste tot locul m-am împiedicat de elevii care și-au aruncat ghiozdanele în bănci și au ieșit să facă o altfel de școală. I-am găsit prin universitate, pe la bibliotecă. Sunt în tot locul. Mai ales în autobuzele care sunt ca niște cutii de chibrituri aprinse. Copiii fac atâta gălăgie, iar vocile lor agasante întrec cu mult limita poluării auditive. Au un râs coleric care îți lasă urme adânci pe creier. Sunt ca niște mici tarzani ce se cațără pe țevile din autobuze. Sunt desprinși parcă din jocurile de calculator.

Am mers doar un sfert de oră cu mijlocul de transport în comun, iar nervii imi sunt întinși ca o coardă de bungee jumping. Până la sfârșitul săptămânii, când programul „Școala Altfel” se va încheia, iar clopoțelul va anunța reluarea orelor în școli s-ar putea să se rupă coarda.